Oamenii ne mor

Oamenii ne mor din îndurare Din resortul revenirii-n noi Din celule şi din îngâmfare Şi din carne in noroi. Oamenii ne mor din nepăsare Din credinţa că suntem aici Din lumină şi din trecătoare Luni de lâncezeală şi de frici. Oamenii ne mor, născand în fire Resemnare şi dezamăgire Şi o nefirească neîmplinire Dar aceeaşi palidă uimire. Oamenii ne mor mereu din noi Şi când prea mulţi pier şi înlăuntru Bate vântul iernilor în toi Golul ni-l mai umple doar pământul. Oamenii ne mor din bunătate Din cât de umani putem să fim Deprinzând un soi de răutate Din preaplinul cu care-i iubim.

Limpezirea...

Îngerii îşi limpezesc mâinile În pântece calde de femeie Şi plămădesc acolo rădăcinile Unei cunoaşteri fără cheie. Se şterg cu norii pe care-i culeg Din furtunile durerilor femeieşti Şi plecă pe un drum pe care îl aleg Către locuri mai bărbăteşti. Dar se simt încă murdari, apăsaţi Ca într-o spovedanie incompletă Singuri, deşi autoînsinguraţi Îşi caută o limpezire corectă. Femeile rămân resemnate, desprinse De timpul de a suferi În suferinţa-n care sunt deprinse Pun prunci în scăldătoare îngerii.

La mare, pielea ta...

La mare, pielea ta miroase-a soare
A răsărit, a pescăruşi în larg-
Şi a răspunsuri, şi a întrebare
A valuri ce de mal se sparg.

La mare, pielea ta miroase+a soare
Şi a nisip de raze plin
Şi a răspunsuri şi a întrebare
A vieţii scurse-alene în destin.

La mare, pielea ta miroase-a flori
Tu, mugure curat şi cald de floare
Tu, lume de dimensiuni şi zări
Răspuns la nerostita întrebare.

La mare, pielea ta miroase-a noi
Ai îmbracat iubirea asta-n piele
Şi-n respiraţia arzând în doi
I-ai spart veşmântul cald de praf de stele

Concluzie

Am văzut sfârşituri de lume
Şi le-am simţit cu tălpi desculţe
În liniştea dintre furtuni vi le pot spune.

Şi le-am păstrat pentru mine şi cei
Care vor veni după mine
În gropa memoriei comune despre zei.

Sunt un Prometeu care se revoltă
Dar care nu ştie ce are de furat
Şi nici că focul poate-aprinde o recoltă
Iar ăsta-i un secret încredinţat.

Moştenire

Suntem urma părinţilor noştrii
Călcăm cu talpa moale în noroi
Pe-celeaşi căi spre lume şi spre aştrii
Pe care aţi călcat cândva şi voi.

Noi nu venim spunând că suntem totul
Noi nu venim înţelegând mai mult
Dar ştim mai mult şi doar culegem rostul
Pe care l-ţi sădit voi mai demult.

Noi spunem doar că suntem altă lume
Alt aer, altă respiraţie, alt zar
Ce se roteşte- rele şi în bune
Şi cade-aleator, dar şi bizar

Ducem sângele şi coasta lui Adam
Cu fiecare viaţă şi fiecare rost
În fiecare gând şi-n fiecare gram
Ştiind ce suntem şi ştiind ce-aţi fost

Noi suntem, şi trăim acest a fi
Fără să ne gândim la el în sine
Trăim ca şi cum nu am şti trăi
Murim cu fiecare zi de mâine

Dar repectăm în felul nostru strâmt
Şi deocheat că ne-aţi purtat în voi
Şi ne+aţi adus o vreme pe pământ
Dând voie-acestui nefiresc război
Să stea şi să se stingă între noi.

Incantaţie

Iată
caii alergă peste câmpii parcă zboară
din aripi de ferigi
din crengi de copaci
din lumile în care zaci
pentru a nu ştiu câta oară.

Şi tu
rămâi întors cu spatele în tină
eşti obosit şi hămesit
de viaţă şi de răsărit
şi singur ca o înflorire
care a străpuns un asfinţit
cu o petală de lumină.

Iar eu
te caut ca fantomele-n răscruci
în cimitire-osificate
în rugăciuni fără sfârşit
în locurile unde duci
o lupta întru nedreptate
pentru căderea-n asfinţit.

Zbor în lumină

Zmei albi zboară peste văi
Coboară pe treptele nebănuitelor căi.
Uneori ne mai pierdem şi noi printre nori,
Îmbătaţi de atâtea culori.

Un război nevăzut, luminând agresiv,
Orice urmă de apus, orice formă de somn.
O sete de-a fi, parcă fără motiv
O natură în tot, nicio urmă de om.

Un aer lovit, străbătut, distilat
Colorat, curcubind fără ploaie sau soare
Şi-nteţit şi aproape de nerespirat
Şi sărat ca o briză rece de mare.

Am dormit, m-am trezit
Dintr-un vis nesfârşit
M-am oprit, am murit
Tot uitând ce-am trăit.

Sunt femeie

Sunt femeie
Zilele mele se măsoară în grija pentru copii
Şi în vindecarea celor dragi
Cu tot felul de cuvinte şi alifii
Învaţ să spăl şi să calc nădragi
Şi să deschid lacăte fără chei
Aproape ca un hoţ de locuinţe
În plină acţiune imorală
Duc o existenţă lină şi domoală
Goală ca resemnarea din temniţe.


Sunt femeie
Mă tem de privirile din jurul meu
Şi să plec de la stop mai greu decât bărbaţii
Care oricum fac glume mai mereu
Despre cum gândesc şi tratez inflamaţii.
Ştiu să scriu, să vorbesc şi mai ştiu
Să îi învăţ pe alţii să să scrie şi să vorbească
În regulile stabilite în limba mea
De bărbaţi, dar aşa
Cred că e lumea şi legea omenească.

Sunt femeie
Mă plec in faţa bărbatului meu
Dar port pantaloni şi cămaşă aproape ostentativ
Ca să mă aliniez, deşi mai mereu
Recunosc faptul că sunt un adjectiv
Al unui substantiv mereu obosit
Dar mereu demn de o mângaiere şi de un surâs
Nu întotdeauna întoarse, şi din lipsă de plâns
Îmi amintesc faptul că un bărbat s-a răstignit.

Sunt femeie
Măsor lumea scrisă de alte femei
Cu pântecele lor şi cad in admiraţie
Înţelegând că oamenii sunt chei
Pentru luptă şi pentru creaţie
În egală măsură în care sunt fii.
Şi stiu că uneori am tăcut, ne-am supus
Ca să nu vă deranjăm, de acolo, de sus
De unde conduceţi lumea pentru a vă împlini.

Sunt femeie
Şi iubesc copiii, nici instinctiv
Şi nici pentru că încă nu îi am.
Ci mai degrabă intuitiv
Văzându-le fructele tinere pe fiecare ram
Şi fructele coapte când cresc şi au învăţat
Să te îmbrăţişeze mulţumind pentru toate
Sunt femeie şi înţeleg că totul se poate
Şi că totul atârnă de o femeie şi un bărbat.

O alta viziune

Neintelegand nimic din tot ce vad
Orbind cu fiecare ochi deschis
Si construind in orisice prapad
O viziune-a unui paradis

Nu pot s-alerg si nu pot sa ma tem
Caci m-am umplut de lume pana-n sange
Atat de mult, ca venele-au secat
Umplandu-se din lacrimi ce vor curge

Eu nu ma tem de tot ce va veni
Traiesc aceasta binecuvantare
A lumii cat mai e si cat va fi
Si nu-mi ridic vreo mare intrebare

Daca-as uita sa fiu cumva pe dos
De m-as lega-tiparul tuturor
Atunci abia as sti ca m-am intors
Din mine intr-un hau ratacitor.

Ma tem sa nu le seman tuturor
Ma tem de-a semana cu fiecare
Si-abia atunci m-as teme c-am sa mor
Daca m-as pierde-n vreo asemanare.

Nemasura

Oamenii au inventat
Masuratori pentru lucruri inexistente
Pe care mai apoi au vrut sa le vada
Pentru a le intelege pe indelete

Oamenii au masurat timpul
Fara sa-si poata cumva inchipui
Marginea sau jumatatea orei,
Sau inceputul sau sfarsitul timpului

Oamenii au masurat spatiul
Ca pe o bucata de catifea
Trasand linii imaginare de lumina
Marginind nemarginirea sa


Acum oamenii vor sa masoare trairile
In psihologii si-n feluri de-a fi
Uitand, dincolo de toate astea
Nemasurarea faptei de-a fi.

Involutie

Cainii s-au intors in lupi flamanzi
Inapoi ca-ntr-o camasa veche
Nefiindu-i omului pereche
Si uitand c-au invatat sa fie blanzi.

Ochiii lor mai vechi si mai sticlosi
Vanataia dezdomesticirii
Incepand sa fie furiosi
Au deprins si dreptul dezrobirii.

Fiindca tot cei ce i-au invatat
Sa-si apropie mai bland privirea
I-au lovit si poate i-au legat
Si i-au invatat nemilostirea.

Fiica risipitoare

Candela aceasta parea ca s-a stins
Uitasem ca eu am stins-o-ntr-o seara
Cand venit pe patul meu, intins
Ai stat cu mine s-o lasam sa piara.

Eu, desigur, uitasem cumva
In bucuria pierderii de sine
Ca daca-o stingi, ea nu-nceteaza-a exista
Cum trecand noaptea, vesnic vine maine.

Apoi am intors privirea spre noi
Cu un abandon pe care eu l-am creat
In care-mi las batistele-n noroi
Cand rad, uitand ca lacrimile n-au secat.

Si mi-am promis o noua lumina
Si mi-am zis: foarte bine, era de asteptat
Sa ma lepad de scris cum te lepezi de-o vina
Pan' s-apuc sa inchei, m-am si lepadat.

Si-am uitat, fiindca uit, uit orice, nesfarsit,
Doar sa uit nu mai uit, insa uit , uit chiar tot
Mi-am zis: Doamne, ce bine ca m-am implinit
Si Doamne, ce bine, ce bine ca pot!

Si-am crezut c-a trecut, ca o boala-n delir
Si-am trait ca si cum n-as fi eu si n-as fi
Ea statea ghemuita, dar si astazi ma mir
C-a putut rezista, ca mai poate trai.

Sigur, lumea cea noua se surpa uneori
Si pilonii ei grei ma priveau. Si cazand
Imi spuneam c-am facut mici, natange erori
Dar ca pot s-o repar si s-o-ntorc din pamant.

Plamadeala cadea, construiam alt castel
Si faceam, mai mereu, inventarul in mine,
Sa nu fiu cum am fost, sa nu fie la fel
Si-mi spuneam ca imi e, si credeam ca mi-e bine.

Nu stiu cum de atatea caderi din tavan
N-au lovit-o in coltul unde se-ncolacea-
Imprejuru-i, ea se-acoperea an de an
Cu durerea ei si cu linistea mea.

N-a strigat, n-a iesit si n-a plans, m-a lasat
Sa ma joc de-a ceva ce n-am fost si nu sunt
Si acum m-am intors, asa cum in sat
Te intorci, parca revenind din pamant.

Nici acum nu s-a plans, a vazut si-a-ndurat
Traind intr-o-nchisoare cu zabrele de ingeri
Si-acum stiu cand pe crestet m-a si mangaiat
Cand cadeam langa ea, hamesita de plangeri.

Si acum cand ma-ntorc rusinata la ea
Ma priveste, si e mai matura, mai tare
Palma sa mai crapata, si privirea mai grea
Dar ma vrea ca pe-o fiica risipitoare.

In urma umbrelor tale...

Umbrele tale, pe unde niciodata
nu mai treci
urmele pasilor tai, inca ude
inca reci.

Respiratia ta, pe unde niciodata
nu mai vii
lucrurile trecute, pe care deodata
nu le mai stii

Mana ta, cu care niciodata
nu mai atingi
unde-s noptile in care alergai
sa ma stingi?

Ochii tai, cu care niciodata
nu mai privesti
Doamne, lumina aia minunata
din ochiii tai ceresti.

Buzele tale, cu care niciodata
nu mai saruti
da-mi un suflet neinfrant
casa ma infrunti.

Sufletul tau, in care niciodata
nu am loc
cata iubire arzanda, framantata
fara noroc.

Lacrimile tale,care doar o data
au cazut
sunt izvorul din care lumea toata
a-nceput.

Despre tine

Tu esti cel mai frumos vers din poeziile,
Pe care nu le-am scris, dar le-am visat
In noptile in care m-am inspaimantat
Aiurea, din toate neroziile.

Tu esti cea mai frumoasa culoare
Cu care desenezi chipul copilariei-
Si pe care lumina insasi nu o are
In paleta ei de culori ale bucuriei

Tu esti cea mai frumoasa intamplare
Fara sa fii cumva intamplator
si esti cea mai calda imbratisare
Din imparatia gheturilor.

Unui vis

Fiecare raza din ochiii tai
O culegeam cu intunericul inimii mele
Ca pe taciunii incinsi si grei.

Fiecare vis al tau pentru mine
Era un rostde-a merge mai departe
Pentru si prin tine.

Fiecare amintire uscata
si putreda, si partial uitata
E doar o-nsangerare estompata
Insa o rana-inchisa niciodata.

Fiecare fel de imbratisare
E o istorie scrisa cu mii de maini
De ochi ce vad si-un piept pe care-l doare.

Fiecare forma de indepartare
E o schilodire a intregului nostru
Intr-un scop nu suficient de mare

Fiecare durere din fiecare
Pe care fiecare din noi o rosteste
E o recunoastere si-o vindecare.