O alta viziune

Neintelegand nimic din tot ce vad
Orbind cu fiecare ochi deschis
Si construind in orisice prapad
O viziune-a unui paradis

Nu pot s-alerg si nu pot sa ma tem
Caci m-am umplut de lume pana-n sange
Atat de mult, ca venele-au secat
Umplandu-se din lacrimi ce vor curge

Eu nu ma tem de tot ce va veni
Traiesc aceasta binecuvantare
A lumii cat mai e si cat va fi
Si nu-mi ridic vreo mare intrebare

Daca-as uita sa fiu cumva pe dos
De m-as lega-tiparul tuturor
Atunci abia as sti ca m-am intors
Din mine intr-un hau ratacitor.

Ma tem sa nu le seman tuturor
Ma tem de-a semana cu fiecare
Si-abia atunci m-as teme c-am sa mor
Daca m-as pierde-n vreo asemanare.

Nemasura

Oamenii au inventat
Masuratori pentru lucruri inexistente
Pe care mai apoi au vrut sa le vada
Pentru a le intelege pe indelete

Oamenii au masurat timpul
Fara sa-si poata cumva inchipui
Marginea sau jumatatea orei,
Sau inceputul sau sfarsitul timpului

Oamenii au masurat spatiul
Ca pe o bucata de catifea
Trasand linii imaginare de lumina
Marginind nemarginirea sa


Acum oamenii vor sa masoare trairile
In psihologii si-n feluri de-a fi
Uitand, dincolo de toate astea
Nemasurarea faptei de-a fi.

Involutie

Cainii s-au intors in lupi flamanzi
Inapoi ca-ntr-o camasa veche
Nefiindu-i omului pereche
Si uitand c-au invatat sa fie blanzi.

Ochiii lor mai vechi si mai sticlosi
Vanataia dezdomesticirii
Incepand sa fie furiosi
Au deprins si dreptul dezrobirii.

Fiindca tot cei ce i-au invatat
Sa-si apropie mai bland privirea
I-au lovit si poate i-au legat
Si i-au invatat nemilostirea.

Fiica risipitoare

Candela aceasta parea ca s-a stins
Uitasem ca eu am stins-o-ntr-o seara
Cand venit pe patul meu, intins
Ai stat cu mine s-o lasam sa piara.

Eu, desigur, uitasem cumva
In bucuria pierderii de sine
Ca daca-o stingi, ea nu-nceteaza-a exista
Cum trecand noaptea, vesnic vine maine.

Apoi am intors privirea spre noi
Cu un abandon pe care eu l-am creat
In care-mi las batistele-n noroi
Cand rad, uitand ca lacrimile n-au secat.

Si mi-am promis o noua lumina
Si mi-am zis: foarte bine, era de asteptat
Sa ma lepad de scris cum te lepezi de-o vina
Pan' s-apuc sa inchei, m-am si lepadat.

Si-am uitat, fiindca uit, uit orice, nesfarsit,
Doar sa uit nu mai uit, insa uit , uit chiar tot
Mi-am zis: Doamne, ce bine ca m-am implinit
Si Doamne, ce bine, ce bine ca pot!

Si-am crezut c-a trecut, ca o boala-n delir
Si-am trait ca si cum n-as fi eu si n-as fi
Ea statea ghemuita, dar si astazi ma mir
C-a putut rezista, ca mai poate trai.

Sigur, lumea cea noua se surpa uneori
Si pilonii ei grei ma priveau. Si cazand
Imi spuneam c-am facut mici, natange erori
Dar ca pot s-o repar si s-o-ntorc din pamant.

Plamadeala cadea, construiam alt castel
Si faceam, mai mereu, inventarul in mine,
Sa nu fiu cum am fost, sa nu fie la fel
Si-mi spuneam ca imi e, si credeam ca mi-e bine.

Nu stiu cum de atatea caderi din tavan
N-au lovit-o in coltul unde se-ncolacea-
Imprejuru-i, ea se-acoperea an de an
Cu durerea ei si cu linistea mea.

N-a strigat, n-a iesit si n-a plans, m-a lasat
Sa ma joc de-a ceva ce n-am fost si nu sunt
Si acum m-am intors, asa cum in sat
Te intorci, parca revenind din pamant.

Nici acum nu s-a plans, a vazut si-a-ndurat
Traind intr-o-nchisoare cu zabrele de ingeri
Si-acum stiu cand pe crestet m-a si mangaiat
Cand cadeam langa ea, hamesita de plangeri.

Si acum cand ma-ntorc rusinata la ea
Ma priveste, si e mai matura, mai tare
Palma sa mai crapata, si privirea mai grea
Dar ma vrea ca pe-o fiica risipitoare.

In urma umbrelor tale...

Umbrele tale, pe unde niciodata
nu mai treci
urmele pasilor tai, inca ude
inca reci.

Respiratia ta, pe unde niciodata
nu mai vii
lucrurile trecute, pe care deodata
nu le mai stii

Mana ta, cu care niciodata
nu mai atingi
unde-s noptile in care alergai
sa ma stingi?

Ochii tai, cu care niciodata
nu mai privesti
Doamne, lumina aia minunata
din ochiii tai ceresti.

Buzele tale, cu care niciodata
nu mai saruti
da-mi un suflet neinfrant
casa ma infrunti.

Sufletul tau, in care niciodata
nu am loc
cata iubire arzanda, framantata
fara noroc.

Lacrimile tale,care doar o data
au cazut
sunt izvorul din care lumea toata
a-nceput.

Despre tine

Tu esti cel mai frumos vers din poeziile,
Pe care nu le-am scris, dar le-am visat
In noptile in care m-am inspaimantat
Aiurea, din toate neroziile.

Tu esti cea mai frumoasa culoare
Cu care desenezi chipul copilariei-
Si pe care lumina insasi nu o are
In paleta ei de culori ale bucuriei

Tu esti cea mai frumoasa intamplare
Fara sa fii cumva intamplator
si esti cea mai calda imbratisare
Din imparatia gheturilor.

Unui vis

Fiecare raza din ochiii tai
O culegeam cu intunericul inimii mele
Ca pe taciunii incinsi si grei.

Fiecare vis al tau pentru mine
Era un rostde-a merge mai departe
Pentru si prin tine.

Fiecare amintire uscata
si putreda, si partial uitata
E doar o-nsangerare estompata
Insa o rana-inchisa niciodata.

Fiecare fel de imbratisare
E o istorie scrisa cu mii de maini
De ochi ce vad si-un piept pe care-l doare.

Fiecare forma de indepartare
E o schilodire a intregului nostru
Intr-un scop nu suficient de mare

Fiecare durere din fiecare
Pe care fiecare din noi o rosteste
E o recunoastere si-o vindecare.