Oamenii ne mor

Oamenii ne mor din îndurare Din resortul revenirii-n noi Din celule şi din îngâmfare Şi din carne in noroi. Oamenii ne mor din nepăsare Din credinţa că suntem aici Din lumină şi din trecătoare Luni de lâncezeală şi de frici. Oamenii ne mor, născand în fire Resemnare şi dezamăgire Şi o nefirească neîmplinire Dar aceeaşi palidă uimire. Oamenii ne mor mereu din noi Şi când prea mulţi pier şi înlăuntru Bate vântul iernilor în toi Golul ni-l mai umple doar pământul. Oamenii ne mor din bunătate Din cât de umani putem să fim Deprinzând un soi de răutate Din preaplinul cu care-i iubim.

Limpezirea...

Îngerii îşi limpezesc mâinile În pântece calde de femeie Şi plămădesc acolo rădăcinile Unei cunoaşteri fără cheie. Se şterg cu norii pe care-i culeg Din furtunile durerilor femeieşti Şi plecă pe un drum pe care îl aleg Către locuri mai bărbăteşti. Dar se simt încă murdari, apăsaţi Ca într-o spovedanie incompletă Singuri, deşi autoînsinguraţi Îşi caută o limpezire corectă. Femeile rămân resemnate, desprinse De timpul de a suferi În suferinţa-n care sunt deprinse Pun prunci în scăldătoare îngerii.

La mare, pielea ta...

La mare, pielea ta miroase-a soare
A răsărit, a pescăruşi în larg-
Şi a răspunsuri, şi a întrebare
A valuri ce de mal se sparg.

La mare, pielea ta miroase+a soare
Şi a nisip de raze plin
Şi a răspunsuri şi a întrebare
A vieţii scurse-alene în destin.

La mare, pielea ta miroase-a flori
Tu, mugure curat şi cald de floare
Tu, lume de dimensiuni şi zări
Răspuns la nerostita întrebare.

La mare, pielea ta miroase-a noi
Ai îmbracat iubirea asta-n piele
Şi-n respiraţia arzând în doi
I-ai spart veşmântul cald de praf de stele

Concluzie

Am văzut sfârşituri de lume
Şi le-am simţit cu tălpi desculţe
În liniştea dintre furtuni vi le pot spune.

Şi le-am păstrat pentru mine şi cei
Care vor veni după mine
În gropa memoriei comune despre zei.

Sunt un Prometeu care se revoltă
Dar care nu ştie ce are de furat
Şi nici că focul poate-aprinde o recoltă
Iar ăsta-i un secret încredinţat.

Moştenire

Suntem urma părinţilor noştrii
Călcăm cu talpa moale în noroi
Pe-celeaşi căi spre lume şi spre aştrii
Pe care aţi călcat cândva şi voi.

Noi nu venim spunând că suntem totul
Noi nu venim înţelegând mai mult
Dar ştim mai mult şi doar culegem rostul
Pe care l-ţi sădit voi mai demult.

Noi spunem doar că suntem altă lume
Alt aer, altă respiraţie, alt zar
Ce se roteşte- rele şi în bune
Şi cade-aleator, dar şi bizar

Ducem sângele şi coasta lui Adam
Cu fiecare viaţă şi fiecare rost
În fiecare gând şi-n fiecare gram
Ştiind ce suntem şi ştiind ce-aţi fost

Noi suntem, şi trăim acest a fi
Fără să ne gândim la el în sine
Trăim ca şi cum nu am şti trăi
Murim cu fiecare zi de mâine

Dar repectăm în felul nostru strâmt
Şi deocheat că ne-aţi purtat în voi
Şi ne+aţi adus o vreme pe pământ
Dând voie-acestui nefiresc război
Să stea şi să se stingă între noi.

Incantaţie

Iată
caii alergă peste câmpii parcă zboară
din aripi de ferigi
din crengi de copaci
din lumile în care zaci
pentru a nu ştiu câta oară.

Şi tu
rămâi întors cu spatele în tină
eşti obosit şi hămesit
de viaţă şi de răsărit
şi singur ca o înflorire
care a străpuns un asfinţit
cu o petală de lumină.

Iar eu
te caut ca fantomele-n răscruci
în cimitire-osificate
în rugăciuni fără sfârşit
în locurile unde duci
o lupta întru nedreptate
pentru căderea-n asfinţit.

Zbor în lumină

Zmei albi zboară peste văi
Coboară pe treptele nebănuitelor căi.
Uneori ne mai pierdem şi noi printre nori,
Îmbătaţi de atâtea culori.

Un război nevăzut, luminând agresiv,
Orice urmă de apus, orice formă de somn.
O sete de-a fi, parcă fără motiv
O natură în tot, nicio urmă de om.

Un aer lovit, străbătut, distilat
Colorat, curcubind fără ploaie sau soare
Şi-nteţit şi aproape de nerespirat
Şi sărat ca o briză rece de mare.

Am dormit, m-am trezit
Dintr-un vis nesfârşit
M-am oprit, am murit
Tot uitând ce-am trăit.